| |
|
|
 |
Articol scris cu prilejul morţii lui Mircea Eliade (1986), cenzurat de
redacţia “Luceafărului” şi menţionat în scrisoarea de demisie din PCR
(1988)
Opera lui Mircea Eliade este prea bine cunoscută, atît la noi, cît şi pe alte meridiane, pentru a mai avea nevoie de o prezentare. Omul muritor s-a retras în posteritate, lăsîndu-ne încă o dată copleşiţi de atîtea pierderi, îndureraţi de gîndul că o parte din cărţile sale au rămas nescrise. Un scriitor care pleacă dintre noi este întotdeauna o “pierdere ireparabilă”, un dispărut înainte de vreme. Niciodată nu şi-a împlinit toată opera, iar vestea că profesorul Eliade lucra în ultimul timp la un dicţionar al miturilor şi religiilor universale ne făcea să aşteptăm plini de încredere o lucrare importantă, menită să-i întregească marea construcţie a minţii şi energiilor sale, începută în urmă cu peste cinci decenii. Rămîne să fie continuată de elevii şi colaboratorii săi, fiindcă Mircea Eliade, care şi-a venerat profesorii, dedicîndu-le cărţi dintre cele mai importante, a fost el însuşi un creator de “ucenici” în ale cărturăriei, cum ar fi spus un rugător de chilie. Pravila lui cuprindea atît lucrarea zilnică, la masa de scris, cît şi dialogul viu cu oamenii tineri, pe care-i îndemna să abordeze cele mai dificile teme de gîndire.
Mircea Eliade era de fapt un enciclopedist, în frumoasa tradiţie a culturii române. A fost scriitor, jurnalist şi polemist cu pregnanţă intelectuală, strălucitor şi paradoxal (“Tot ce nu e ridicol e caduc”, spunea odată), trăitor şi investigator de practici spirituale din Orient, mai apoi istoric al religiilor, dacă nu chiar fondatorul acestui domeniu, cel puţin din punctul de vedere strict academic şi universitar. Histoire des croyances rămîne fundamentală în acest sens. Erudiţia sa incomparabilă l-a făcut apt să se pronunţe asupra tematicii spirituale dintre cele mai diverse, de la vedantism la şamanism, de la misticii medievali pînă la tantra (cea mai pătrunzătoare contribuţie ştiinţifică în acest domeniu, studiul lui Agehananda Bharati, de la Universitatea din Portland, menţionează în prefaţă că a fost iniţiată sub îndrumarea lui Mircea Eliade), de la orfism la inspiraţi de factură neoprotestantă. A avut modele de mare anvergură, de la Haşdeu şi Papini, dincolo de cei doi profesori ai săi, cărora le mărturiseşte adeseori gratitudinea. A lucrat cu Tucci, pe care l-a făcut personaj în Şantier şi în Isabel şi apele diavolului, iar orientalistul italian, dispărut şi el de curînd, l-a preţuit toată viaţa. L-a cunoscut bine pe Gershom Scholem, iar în jurnal povesteşte cît de incitante au fost întîlnirile cu profesorul de istorie a tradiţiilor orientale. Alături de aceste mari spirite, profesorul Mircea Eliade a strălucit, orientînd în mod hotărît problematica studiilor sale către un domeniu care i se părea hotărîtor pentru vocaţia cea mai adîncă a omului conştient de sine.
Oriunde s-a aflat în cursul vieţii sale atît de neobişnuite, Mircea Eliade a trăit cu obsesia condiţiei sale de român. Cărţile scrise în India şi mai apoi în Occident au bogate referinţe româneşti, iar beletristica sa a fost întotdeauna gîndită în limba noastră. Numeroasele sale caiete de jurnal vor fi constituit probabil una din cele mai atente foi de observaţie a vieţii sociale şi intelectuale româneşti din acest secol. Practicînd multă vreme un jurnalism activ, Mircea Eliade s-a simţit solidar cu lumea românească, căreia i-a trăit destinul în toate ipostazele sale. Mai mult decît orice a preţuit însă cultura noastră populară, căreia i-a dedicat înainte de război un studiu fundamental, iar după mai multe decenii o carte cunoscută azi pe toate meridianele. Universitatea Chicago a înfiinţat o “Catedră Mircea Eliade”, ceea ce constituie un act de recunoaştere a valorii ştiinţifice a unui român care şi-a cinstit condiţia şi nu şi-a ignorat niciodată îndatoririle de fiu al patriei sale. Am fost şi eu, în urmă cu un deceniu şi jumătate, în chilia sa înţesată de cărţi, iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost lipsa de ostentaţie a marelui profesor. Reticent pînă la timiditate, cu tot imensul prestigiu care-l însoţea peste tot, Mircea Eliade se interesa de literatura din ţară şi de scriitorii generaţiilor mai tinere, citind tot ce găsea. Se bucura de orice fenomen de înnoire intelectuală, de orice insurecţie artistică, la fel cum făcuse şi gazetarul din deceniul al patrulea, solidar cu generaţia lui. Literatura era o formă de trăire (de aici nuanţa “trăiristă”, cu totul alta decît cea pejorativă, implicată de unii critici răuvoitori!), un atribut la care a îndemnat pe toţi prietenii săi (cine îşi mai aminteşte de splendidul volum de versuri semnat “Mihail” de către Haig Acteran, un pseudonim sub care apare şi personajul cu aceeaşi identitate din romanul scris pe drumul către India?)
În urma lui Mircea Eliade rămîne o operă inestimabilă şi un exemplu moral, o conduită de mare intelectual, care se cuvine preţuită şi urmată de toţi cei care l-au iubit şi l-au admirat.
Aurel-Dragoş Munteanu
|
|
|
