scrisoarea de demisie din Partidul Comunist Român (1988)
Tovarăşului Mihai Ungheanu
Secretarul Biroului Organizaţiei P.C.R. De la revista “Luceafărul”
Tovarăşe Secretar,
Vă rog să primiţi demisia mea din Partidul Comunist Român.
Această decizie este urmarea firească a evoluţiei mele intelectuale şi moral-politice, pe care o cunoaşteţi din opiniile supuse atenţiei Dumneavoastră, timp de mai mulţi ani, în şedinţele organizaţiei de partid de la revista “Luceafărul”, şi îndeosebi cu ocazia autoanalizei din 19 noiembrie 1987.
Îmi exprim dezacordul faţă de concepţia aflată în “tezele din aprilie”, care stabileşte o legătură logică între credinţa în Dumnezeu şi trădarea de patrie, reluată în cuvîntarea conducătorului partidului şi statului la Timişoara, cu ocazia deschiderii noului an de învăţămînt. Consider că este inacceptabilă pentru mine poziţia de echivalare a atitudinii religioase cu naţionalismul şi şovinismul şi cu vreo “înjosire” a omului. Cred, dimpotrivă, în ceea ce spunea Plutarh cînd scria că a văzut cetăţi fără ziduri, dar nu a văzut cetăţi fără zei. Dumnezeu este singura sursă a moralei şi baza coeziunii aşezărilor omeneşti şi a permanenţei lor prin istorie.
În al doilea rând, nu pot accepta responsabilitatea morală a sprijinirii programului de distrugere a localităţilor rurale. Ar fi ameninţată însăşi fiinţa naţională, poporul român, precum şi convieţuirea cu minorităţile naţionale, creînd o stare de nelinişte, fără nici un argument istoric, social sau economic.
În cele din urmă, îmi menţin convingerea că atitudinea conducerii revistei “Luceafărul” a fost abuzivă şi ilegală atunci cînd a creat un caz din publicarea articolului meu despre Mircea Eliade. Cursul firesc al lucrurilor a demonstrat mai tîrziu, din plin, lipsa de justificare a măsurilor de represiune, cu atît mai mult cît nu fusese vorba decît de o simplă şi neangajantă menţiune de istorie literară. O spun încă o dată, orice formă de cenzură intelectuală şi de atenuare a libertăţii de expresie este profund dăunătoare în societatea noastră. M-a dezamăgit şi absenţa unei minime solidarităţi morale, insensibilitatea organizaţiei de partid faţă de un scriitor supus calomniei politice şi represiunii.
În încheiere, vă rog să-mi permiteţi să citez, ca pe o profesiune de credinţă proprie, - din cuvintele lui Abraham Lincoln, unul din marile spirite liberale ale lumii: “Nu trebuie să înving, dar trebuie să spun adevărul. Nu trebuie să cîştig, dar trebuie să trăiesc după cum înţeleg. Trebuie să fiu alături de cel drept, atîta timp cît este drept, şi să mă despart de el, atunci cînd păşeşte pe un drum greşit”.
Aurel-Dragoş Munteanu
Bucureşti, 30 septembrie 1988
|
