|
Scrisoare catre Doina Florea |
- ciorna unei scrisori cu câteva explicaţii despre manuscrisul inedit de Petre Ţuţea, intitulat "Aurel-Dragoş Munteanu"
Dragă Doina,
Îmi face o imensă plăcere să îţi scriu din înstrăinarea mea. Precum vezi, scriu la o maşină fermecată... Ce computere avansate, cu memorie napraznică. Maşina de scris ne-a fost nouă motorul, de când ne ştim. Sunt bătrân şi nu mă mai schimb.
Istoria textului e destul de simplă. În anul universitar 1970-1971 am lipsit din ţară, fiind la Universitatea Iowa din Iowa City din Statele Unite. Petre Ţuţea ştia că avusesem neplăceri în legatură cu bursa americană şi se temuse că nu ma mai întorc în ţară după încheierea programului academic. Insista că locul românilor e numai România şi că Occidentul nu are adâncime intelectuală şi i se părea că nu m-a convins. Dr.-ul Constantin Daniel, veneratul meu maestru, la fel, îmi spunea că dacă voi alege Apusul mă voi rata pentru că va trebui să îmbratişez utilitarismul dominant şi nu voi mai avea timp să învăţ. De aceea, amândoi s-au bucurat enorm atunci când i-am anunţat că mă întorc. Asta se întampla în vara anului 1971. Amandoi erau de fapt prea generoşi cu mine si aşa au rămas tot timpul. Nu ştiu dacă voi putea vreodată să cinstesc memoria lor cum se cuvine.
Petre Ţuţea m-a aşteptat la Aeroport, parcă îl văd, înalt de-a lungul cordonului care marca ieşirea din vamă, alături de membrii familiei mele, cu care se alinta ca un copil. Anca, fetiţa mea, era slăbiciunea lui, nici nu poţi să-ţi închipui câtă tandreţe era în stare să-i arate omul acela greoi, cât un munte, şi atât de serios de fapt, un om care se gândea tot timpul, aşa cum călugării se roagă continuu, chiar şi când dorm, urmând versetul din Cântarea Cântarilor: "Eu dorm, dar inima mea veghează"
La întoarcere am reluat discuţiile cu care ne obişnuisem la sfârşitul anilor '60. Până când am putut să-mi aduc familia de la Oradea, am trăit o vreme singur în Bucureşti şi în acei ani eram tot timpul cu Ţuţea. Când l-am cunoscut [era] ocolit de toata lumea, bolnav, cu braţul drept paralizat, vorbea gângav şi privea năuc. Îl torturase un bezmetic în inchisoare şi rămăsese cu o intoxicaţie a scoarţei [cerebrale], după cum îmi spunea doctorul Stroescu de la spitalul CFR, care l-a făcut bine. Însă braţul drept i-a rămas oarecum şubred pană la moarte.
.jpg "Image")
.jpg "Image")
|
